Biserica și Revoluția I

Ȋn viaţa oamenilor, a popoarelor, în viaţa lumii vin momente de prag, de scadenţă şi examen. Nu contează cum numim pe Examinator. Important este că ne simţim cȃntăriţi, măsuraţi. Ni se probează identitatea și valoarea. Dictatura nu mai este. Dar ce este? Deocamdată ceea ce vedem. Ceea ce suntem. Vom dovedi oare o maturitate reală? — Faptul că răsturnarea opresorilor noştri exteriori nu s-a putut face decȃt cu sȃngele celor tineri şi foarte tineri este un semn. Conştiinţele acestui popor ar trebui să cugete adȃnc asupra acestui aspect al evenimentelor româneşti. De ce nu s-a putut face decât aşa? Ne trebuie un răspuns de cunoscător spiritual al problemei.

Cum se situează Biserica, cum ne aflăm noi clericii în această lume de acum? Un lucru este limpede: nu noi am făcut Revoluţia. Justificările, de cele mai multe ori oportuniste ale unor clerici care s-au nimerit sau chiar au intrat conştient în vâlvătăile purificatoare şi înnoitoare ale Revoluţiei, nu schimbă situaţia. Faptul că un cleric a fost pe baricade nu înseamnă participarea Bisericii. Un ins nu este Biserica. De altfel este oare vreo instituţie, vreo grupare care să se poată lăuda acum că a declanşat schimbarea?

A venit şi pentru noi un ceas de mare examen. Timpul apocaliptic pe care îl trăim (nu în sensul că lumea se termină peste 10 ani!) ne pune şi nouă înainte o imensă oglindă. Să ne privim. Să ne cunoaştem. Suntem ceea ce vrem să fim? — Lumea laică însăşi ne ajută, ba chiar ne impune să ne cercetăm identitatea. Suntem propovăduitorii unui Dumnezeu iertător, suntem iconomii unor rânduieli sacramentale de restaurare a suftetului omenesc prin pocăinţă. Este o ruşine să ne înveţe lumea laică, să ne constrângă lumea laică la spovedanie curăţitoare de păcate. Dacă odinioarcă un Înalt Prea Sfinţit ne vorbea despre condiţiile care pot aduce preotului de astăzi credibilitate în faţa lumii, de ce sunt necesare clericilor noştri mărunţi sau înalţi demascări publice, pentru a le arăta acum că şi-au pierdut credibilitatea? Curajul de a ne privi pe noi înşine şi de a exprima adevărul pe care-1 descoperim, asumându-ne toate consecinţele faptului, este o contribuţie pilduitoare la Revoluţia de acum. Aratând mereu greşelile altora, nu construim. Biserica se poate implica în etapa de restaurare a unei vieţi stabile şi demne în ţara noastră, recunoscându-şi greşelile proprii. Va fi, aşa cum se cuvine, actuală, prezentă şi activă în societate cu argumentele ei specifice de însănătoşire. Va fi un exemplu pentru oameni şi pentru instituţii, fără să se înstrăineze de adevărata ei menire. Dimpotrivă abia aşa îşi va revela fundamentarea ei spirituală şi hristică.

Ceea ce se întîmplă acum în ţara noastră nu sunt deloc simple evenimente sociale. Există coincidenţe deloc întâmplătoare, cu mare încărcătură evocatoare. Totul este semnificativ. Cine să vadă prezenţa lui Dumnezeu lucrând cu evidenţă în istoria românească de azi, dacă nu noi, clericii şi creştinii, care mărturisim pe Dumnezeu intrat în istorie, devenit om, implicat definitiv în destinele noastre, înjugat alături de noi la povara istoriei noastre? — Ȋntr-o vinere mare, în atmosfera Crăciunului, la solstiţiu, a fost să fie renașterea poporului român întru libertate. Acestea nu sunt simple speculaţii. Cine să înţeleagă mai întâi, dacă nu noi, că la fiecare Crăciun, Hristos se naşte din nou. Ştim bine că praznicele împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe nu sunt evocările unor evenimente consumate cândva în istorie. Ele sunt chiar acele evenimente, reîntâmplându-se într-un prezent perpetuu. Ȋn acest an, Crăciunul a născut pe Hristos în sufletele noastre şi în sufletul poporului român cu o evidenţă strivitoare. Noul Irod şi-a lucrat şi la noi, cumplit de real, demonismul caracteristic. Soarele în urcuş de după solstiţiu1 de iarnă este simbolul creşterii noastre, încet dar sigur, în lumina Domnului. Dumnezeu este cu noi. Înţelegeţi oameni şi vă plecaţi! Sfânta Vineri, ocrotitoarea eroului din basmele noastre, a asistat ca o ursitoare bună la această naştere.

Să ne înfiorăm în faţa evenimentelor. Dumnezeu ne cercetează. Este aici. Ne cearcă identitatea. A sosit momentul să ne hotărâm a fi cu adevărat ceea ce suntem, ceea ce părem şi vrem să fim.

Biserica a greşit mult. Noi, oamenii Bisericii am greşit mult. Primul impuls, omenesc, este să ne disculpăm, dând vina pe alţii. Ca odinioară Adam şi Eva, cercetaţi de Dumnezeu după căderea lor în păcatul neascultării. Toţi ne gândim la Departamentul Cultelor, la această instituţie de securişti declaraţi sau nu, care ne-a otrăvit viaţa cu obligaţia sau tentaţia tuturor formelor de compromisuri. Se ştie oare în lumea care ne condamnă pentru tăcerea de până acum şi pentru colaborarea cu opresorul, că nu se putea face nici o mişcare în Biserică fără asentimentul acestor puternici şi împuterniciţi? Parohiile mari, posturile administrative, ierarhia superioară erau probleme rezolvate, aranjate de ei. Şi fără ei nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Îi va întreba oare societatea civilă despre aceste lucrări ale lor? Este mai puţin problema noastră. — Dacă este să nu procedăm ca Adam şi Eva (Geneză 3, 8-13), vom privi în oglinda adevărului, cu umilinţă, vinovăţia noastră. Ce putea Departamentul Cultelor fără lupta pentru putere, pentru posturi? Pot răspunde cei care au preferat să nu plece la studii, să nu urce în ierarhie, să rămână marginalizaţi şi expuşi permanentelor şicanări ale represiunii. Nu putea mare lucru. Iar dacă ar fi fost mulţi din cei care au preferat umilinţa, rezistenţa lor ar fi devenit caracteristica Bisericii şi ar fi impus. Dar n-a fost aşa. Am fost mulţi, foarte mulţi din cei care am vândut şi ne-am vândut contra parohie bună, contra studii, contra posturi administrative, contra urcări pe treptele supreme ale clerului. N-am lucrat în numele Bisericii lui Hristos, în numele Lui, ci în numele nostru. Să învăţăm acum, în ultimul ceas, să învăţăm din gestul cumplit al dictatorului care n-a avut nici un scrupul în dorinţa de a rămâne la putere până în ultima clipă, chiar împotriva voinţei poporului. Să evităm dezastrul care planează asupra Bisericii din cauza aceleiaşi dorinţe de a ramâne la putere cu orice preţ. Vremurile noi de după Crăciunul lui 1989 cer oameni noi. Cine nu se poate înnoi de pe o zi pe alta (şi cine poate pretinde că este posibil acest lucru?), să se retragă cel puţin o anumită perioadă pentru reculegere şi pocăinţă. Ȋn gestul de a rămâne la putere, în posturi administrative şi de decizie, este prezent şi lucrează acelaşi duh necurat, acelaşi drac. Oameni vechi în haine noi! Dar nu numai oameni vechi şi haine noi, ci şi rânjetul perfid al duhului plăcerii de-a conduce nedemascat încă, nealungat încă prin exorcismul unei viguroase şi cinstite cunoaşteri de sine. Mai există şansa unui ultim rest de demnitate. S-o pierdem?

Părintele KEFA

(România Liberă – Lumea Creștină, 4.02.1990)