Biserica și Revoluția III – 18.02.1990 – România Liberă – Lumea Creștină

Biserica şi Revoluţia III

Se poate înscrie Biserica în actualitate? Nu mă gândesc la ceea ce pot face catolicii, cu iscusinţa lor organizatorică şi propagandistică. Mă gândesc la o existenţă demnă, spiritualiceşte eficientă, autentică a Bisericii noastre ortodoxe în realităţile acestui secol şi în ale celui următor. Acum Biserica este marginalizată. A acceptat de-a lungul ultimelor două-trei secole să fie marginalizată. S-a obişnuit cu aceasta. Viaţa lumii de azi nu mai trece prin tinda Bisericii. Chestiunea este delicată şi foarte actuală, pentru că liberalizarea adusă de către Revoluţie ne poate arunca praf în ochi. „Extraordinar! Se transmit slujbe religioase la radio şi TV. Presa foloseşte cuvinte din vocabularul credinţei”.

— Nu vă înşelaţi, fraţilor! Suntem nişte necunoscuţi pentru marea majoritate a oamenilor. Lumea este secularizată şi ar trebui să ne raportăm la ea cu vigoarea misionară a primilor creştini. Putem? Ȋnţelegem că acesta este punctul esenţial al problemei. Nimeni nu şi-a putut permite în ultimele decenii să ne formeze într-un sănătos şi responsabil duh misionar. Şi aceasta nu numai din cauza dictaturii de stânga. Mult mai demult a devenit dominator în Biserica ortodoxă un duh al comodei practicări a tradiţiilor strămoşeşti. De ce oare atâta şcoală, pretenţioasă şi obositoare, dacă în realitate nu ajungern, noi clericii, decât lucrătorii mai mult sau mai puţin resemnaţi ai unor forme de viaţă religioasă, moştenite din vechime, dar tot mai neînţelese. Somnul raţiunii naşte monştri, s-a spus. La noi în Biserică, somnolenţa religioasă, ignoranţa, materialismul, domnia exteriorităţii transformă de fapt Creştinismul, această supremă formă a religiei, în magism, în fetişism…, în toată droaia de primitivisme religioase. E foarte comod să practici ceea ce a devenit obişnuit, să răspunzi solicitării la nivelul ei, să-ţi încasezi onorariul şi… Doamne-ajută! Cum vom ieşi oare din această mizerie? La acest nivel, a vorbi despre misionarism este o batjocură. Dar fără misionarism autentic Biserica este o caricatură a Creştinismului. O fiinţă, dar una neputicioasă, schiloadă, agonizândă.

Dacă Biserica nu poate aduce în secolul nostru mesajul viu, certitudinea lucrătoare, harul sfinţilor al Domnului, lumea va înţelege că nu există un Dumnezeu-Om, care se poate întrupa, mântuitor, şi în lumea modernă. Se va raporta la Dumnezeu în forme paleotestamentare sau păgâne, de diferite nuanţe. Sau ne va taxa pe noi, preoții, cu numele binemeritat atunci de impostori, de neputincioşi. Nu putem face ceea ce pretindem. Reuşita noastră este o chestiune gravă. Istoria nu mai are timp să glumească. Ea grăbeşte desvăluirea adevărului. Este apocaliptică. Ceea ce a fost poate suficient odinioară nu mai este şi astăzi. Răspunsurile altora nu mai sună convingător în gura noastră.

Conflictul acesta între lumea păgânizată şi Biserică apasă asupra noastră. Il simţim ca pe un handicap. Lumea modernă, evoluată, cu ştiinţele ei exacte, cu trufaşele ei cuceriri tehnice ne complexează. – Sunt dornic să văd în această situaţie, dacă intelectualitatea profesorală a Bisericii va avea curajul să accepte experienţa teribilă a reintroducerii învăţământului teologic în cadrul larg al Universităţii. Nu e uşor. Lumea cultă din exterior ni se pare mult superioară nouă. Posedă un limbaj rafinat în care nu ne-am iniţiat. (Lasă că nici ea nu cunoaşte prea multe din universul nostru. Dar asta este altă chestiune!). – Conflictul cu lumea, pe care îl percepem atât de dureros, nu se poate rezolva prin aceea că ne facem a nu fi preoţi, ci „oameni normali”. Bem şi fucăm ca toată lumea, nu-i aşa? Lâncezeala lăuntrică ne-o înviorează acelaşi microb al fotbalului, aceleaşi surogate moderne de activizare Lăuntrică, la care apelează toata lumea (video, muzică modernă…). Distanţa care ne separă de lumea secularizată nu se desfiinţează secularizându-ne existenţa. Sunt şi pseudo-soluţii de nivel mai ridicat. Complexul de inferioritate şi inactualitate al Bisericii există şi la ierarhi. De ce oare îşi consumă înzestrarea intelectuală şi sufletească în ambiţii de afirmare pe planul culturii laice? Literatura beletristică a clericilor, studiile lor de istorie, publicaţiile lor în general cu ambiţii culturale nu restabilesc situaţia raportului dintre Biserică şi lume. Sunt gesturi de reabilitare, de afirmare în cultura laică, investită teoretic cu autoritate singulară. Urcăm pe platforma lumii şi ne exersăm în utilizarea uneltelor ei. Dar, atenţie! N-avem şanse. Suntem îmbracaţi cu hainele noastre, greoaie parcă, nepotrivite pentru o asemenea tentativă. Chiar dacă am reuși, o umbră de ridicol cade asupră-ne. Ori vorbește cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba! Ȋn sfârşit este şi un al treilea nivel. Specific intelectualităţii teologice. Este forma învăţământului şi a scrierilor teologice. Memorizare ineficientă din punct de vedere spiritual, dar preţiozitate ştiintifică. Oare forma „riguroasă”, de sistem „stiinţific” a materiilor de învăţământ teologic ne face cu adevărat actuali, în armonie cu lumea? Suntem mai convingători rafinând limbajul și uscându-1 până la indigerabil? Chiar cărţi prestigioase, semnate de personalităţi ale Bisericii noastre, cu o tematică de mare actualitate, promiţătoare pentru viaţa religioasă, devin ineficiente din cauza sti-lului. E de vină şi cenzura. Dar încifrarea pretenţios ştiinţifică a unor adevăruri care se voiesc hrană spirituală, făcută pentru a fi convingătoare în actualitate, trădează o neîncredere funciară în forţa reală a acestor adevăruri şi condamnă osteneala spirituală a autorului să rămână, zadarnic, o carte în bibliotecă.

Trebuie să devenim misionari, susţinuți fără ostentaţie de convingerea că nu suntem ai noştri, ai unor interese mărunte, egoist personale sau egoist instituţionale, ci mădularele unui Trup mântuitor. Suntem lucrătorii lui Hristos. Ȋn numele Lui şi cu energia Lui. El ne spune şi azi : “Ȋndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Reuşita Lui, biruinţa Lui trebuie să devină mai întâi o realitate în noi, în fiecare din cei care am cerut sau acceptat apostolatul. Aici este cotitura. Aici este alfa şi omega existenţei noastre preoteşti. Cu Hristos biruitor în noi, vom trăi firesc într-un apostolat continuu, vom afirma în lume o Biserică vie, convingătoare la toate nivelele, perceptibil sfinţitoare. Formele moştenite se vor umple de conţinut viu. Vom fi actuali și utili societăţii. Vom fi sarea ei. Şansa ei. Nu există o altă posibilitate de a avea viitor.

Cine ne va ajuta în această revoluţie calitativă a existenţei noastre de clerici? Ȋn lăuntru, în cele spirituale şi sufleteşti, înnoirea se face fără zgomot: delicat, de la om la om, după simbolica imagine-ritual a nopţii de Ȋnviere. Purtătorul de făclie apare în întuneric, chemând: Veniţi de luaţi lumină! Să-i căutăm pe făclierii spirituali, să-i identificăm în întunericul nostru spiritual-religios pe autenticii purtători de flacără vie! Dumnezeu este o realitate. Dumnezeu-Omul, Mântuitorul Hristos este o realitate. Ȋşi are negreşit şi la acest final de mileniu rezerva Lui de mărturisitori. Ȋnvrednicește-ne, Doamne, şi pe noi să-i descoperim la timp! Să ne luminăm existenţa cu lumina lor. Cu lina şi blânda lor fervoare. Primindu-TE pe Tine în noi, în viaţa noastră.

Părintele KEFA

România Liberă – Lumea creștină, 18.02.1990

 

Pr. Petru MOGA
Pr. Petru MOGA