Biserica și Revoluția II
Biserica vrea să fie în actualitate, să fie prezentă. Nimic nu este mai firesc şi mai necesar. Dar cum? Prin discursuri patriotice, revoluţionare? Facem slujbe pentru martirii Revoluţiei. Ne rugăm pentru mai binele acestui neam. Dar nu se poate acest lucru fără predici de adeziune la noua stăpânire a ţării? Se justifică în noua rânduială a României strădanii patriotice de felul discursulul Mitropolitului de la Timişoara sau al cuvântărilor altor preoţi „revoluţionari” din ziua de 12 ianuarie? Sunt practici nereligioase vechi, menite să capteze bunăvoinţa. De ce? Nu suntem liberi să fim ceea ce trebuie să fim?
— Limbajul Bisericii este foarte bogat. Am putut fi actuali, prin diverşi reprezentanţi ai nostri, cu toate evenimentele istorice. Cu 1848, cu 1859, cu 1918, cu biruinţa temporară a mişcărilor de dreapta, cu stângismele anilor de după război. Suntem actuali şi în Revoluţia de la Crăciunul lui 1989? Aşa se pare. Schimbăm haina, trecem puntea. Dar nu asta ni se cere. Societatea civilă poate fi susţinută de activitatea clericilor şi credincioşilor ca persoane particulare, active în viaţa politică, socială, culturală. Dar misiunea Bisericii este în primul rând alta. Cine va fi iconomul tainelor lui Dumnezeu între oameni, dacă noi, clericii, facem munca altora?
Daca Biserica Ortodoxă L-ar fi slujit pe Hristos cu mai multă maturitate spirituală în perioada interbelică, ar fi putut recunoaşte duhul diavolesc, ispititor şi înşelător, care i-a îmbătat pe oameni şi i-a înstrăinat de ei înşisi prin mişcarea legionară. Şi atunci n-ar mai fi fost nevoie de tăcerile şi excesele de adeziune din anii dictaturii comuniste, când clericii odinioară de dreapta, voiau să supravieţuiescă. Daca Biserica Ortodoxă ar fi slujit cu maturitate spirituală pe Hristos în acești ani ai dictaturii de stânga, ar fi putut recunoaște și demasca duhul satanic intrat în istoria noastră contemporană, cu perfida sa încolăcire de gheață, de întuneric și de moarte. Biserica, în ansamblu, ca instituţie, n-a dovedit autenticitate spirituală, seriozitatea şi căldura unei atitudini hristice eficiente. La proba deosebirii duhurilor a căzut lamentabil.
Ce-i de făcut?
Să ne privim alunecărite laterale şi să căutăm din nou piatra de temelie care, singura, garantează rămânerea întru Adevăr. Să ne întoarcem la obârşii! La Hristos! La echilibrul căii împărăteşti, de mijloc! Dacă nu devenim conştienţi – nu unul, ci foarte mulţi! — că Mântuitorul Hristos este capul Bisericii noastre, că noi nu suntem decît trupul, n-avem şanse de viitor. Vom suprvieţui doar ca instituţie lumească. Nu contează însă nici tezaurul extraordinar pe care l-am moştenit ca literatură patristică şi postpatristică sau ca rânduieli cultice. Contează doar duhul viu care ne străbate sau nu activitatea noastră de mădulare ale trupului Domnului, ale Bisericii. Suntem mlădiţele viei! Trece sau nu trece prin noi seva vie şi de viaţă făcătoare a Domnului? Roadele noastre, iar nu vorbele, certifică răspunsul pe care ne-ar plăcea să-l dăm. Examenul realităţilor de azi este nemitarnic.
Atunci când umplem limbajul nostru bisericesc specific cu un conţinut naţionalist, social sau chiar — Doamne fereşte! — politic, ne vădim golul nostru lăuntric, inconsistenţa noastră spirituală. Când un preot vorbeşte ca persoană cultică despre altceva decât despre presantele probleme, teribilele realităţi ale conştiinţei religioase, este semn de înstrăinare de Hristos. Materialismul, exterioritatea sunt boli vechi ale Bisericii. Nu putem intra pe poarta mileniului al treilea cu aceste boli. Nu ne va mai crede nimeni. Dacă noi nu mai credem de fapt în Hristos, în Dumnezeu, cu acea forţă şi autenticitate care modifică treptat, vizibil, propria noastră existenţă, nici noi nu mai suntem credibili. Problema de azi a Bisericii este problema autenticităţii. Cuvintele şi gesturile noastre au acoperire de adevăr trăit cu vigoare sau sunt doar munca, cinstită ori interesată, a unor lefegii?
Ȋn centrul doctrinei creştine stau dogma (sensul acestui cuvânt este religios, bisericesc!) a Sfintei Treimi şi dogma despre cele două firi ale lui Hristos. Potrivit celei din urmă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o singură persoană, dar are două firi, deopotrivă de reale: divină şi umană. Ȋn practica religioasă putem face greşeli demult catalogate drept eretice şi periculoase. Ne putem raporta în viaţa religioasă, uneori, doar la realitatea umană, istorică a Domnului. Atunci tot ce propovăduim noi rămâne ceva omenesc şi ţine de trecut. Ne ostenim să aducem aminte de ceea ce a fost. Ȋl evocăm pe Iisus ca pe un mare om. Hristos, Domnul nostru, este însă Fiul lui Dumnezeu. Prezenţa lui vie este hotărâtoare pentru creştin. Mântuitorul este actual în veşnicie, deci şi pentru noi cei de acum. Mi-aduc aminte de ce-a fost, dar trăiesc în mod real revărsarea de acum, vie şi eficientă, a lui Dumnezeu Mântuitorul. Unde este cutremurarea cultică a clericilor, care prin „tehnicile” moştenite ale rânduielilor bisericeşti aduc pe Dumnezeu în comunitatea liturgică? Formalismul ascuns mai mult sau mai puţin de tâmpla altarului şi de gesturile îndătinate, firesc şi necesar nepersonale, nu arată oare că pentru noi slujitorii, Dumnezeu nu prea este Dumnezeu? Căutaţi, iubiţi fraţi, soluţia problemei, altfel n-avem viitor.
Uneori credem în Dumnezeu, în Dumnezeirea lui Hristos. Dar cădem în cealaltă greșeală. Uităm că El este și Om. Omenitatea a fost definitiv asumată în Persoana Domnului de către Fiinţa divină. Privim cu superioritatea unor elite păgâne spre poporul neştiutor, primitiv în ale credinţei. Ni se pare ca tezaurul pe care-1 avem, superior, ar fi inaccesibil poporului. Şi-i lăsăm pe oameni cum sunt. Procedăm în practica vieţii religioase cu convingerea neexprimată că reuşitele sfinţeniei sunt apanajul unor epoci trecute. Ca şi când Dumnezeu nu mai poate comunica perceptibil cu omenescul concret al zilelor noastre. Dar dacă, potrivit dogmei şi adevărului pe care teoretic le mărturisim, Dumnezeu-Omul este o singură persoană, tot ce vine de le Dumnezeu se poate comunica omului. Ȋn orice epocă. Dumnezeu este viu şi în permanentă legătură cu omenescul. De aici responsabilitatea, obligativitatea ostenelii noastre de creştini, de preoţi ai Bisericii de a duce în toate sufletele, la măsuri tot mai înalte, mesajul evanghelic şi harul sfinţitor. Hristos intră permanent în istorie, născându-se etern în sufletele şi viaţa oamenilor.
Simţim oare realitatea acestor lucruri? Dacă o simţim, atunci trebuie să pretindem vieţii noastre religioase roade. Dacă nu vom avea roade, atunci sau Dumnezeu-Omul este o minciună (Doamne, iartă-mă!) sau preotul slujitor este un simplu năimit, nevrednic să fie co-lucrător cu Domnul în iconomia etern-prezentei sale întrupări mântuitoare. Sunt convingător atunci când începe să devină adevărată şi pentru mine rostirea paulină : „Nu eu, ci Hristos în mine!”.
Părintele KEFA
România Liberă – Lumea creștină, 11.02.1990