Despre Ortodoxie III
Este aproape un loc comun afirmaţia uşor depreciativă că Ortodoxia este Creştinismul slujbelor. Ea este într-adevăr o Biserică doxologică, este Biserica creştină în care s-a păstrat şi se slujeşte splendida rânduială a Liturghiei bizantine. Cultul, slujbele au în Biserica Ortodoxă o bogăţie puţin cunoscută în afara lumii clericale şi călugăreşti. Această bogăţie se desfăşoară pe unităţi de timp mai scurte sau mai lungi – ziua, săptămâna, luna, anul -, după legităţi precise.
Se cuvine să înţelegem mai întâi că aceste cicluri cultice se subordonează simbolismului realist, caracteristic ortodox. Ȋn lumea timpului, prin cult se întrupează veşnicia. Ritualul Sf. Liturghii, care durează o oră sau două, prin elementele simbolice din care se urzeşte, aduce în prezent, atât trecutul (Viaţa şi Jertfa Mântuitorului Hristos, cea istorică de acum 2000 de ani), cât şi viitorul (respectiv profetica perspectivă a Eshatologiei). Sufletul omului credincios trăieşte în Sf. Liturghie acest prezent spiritual al veşniciei. Desfăşurarea simbolică, drama spiritual-simbolică a Sf. Liturghii nu este o simplă alegorie didacticist-teatrală, ca o carte în imagini. Simbolismul ei are putere harismatică, are forţă spirituală reală. Timpul se sfinţește. Pentru omul credincios, timpul moare pentru a învia la un prezent perpetuu.
Nu sunt singurul care vin cu cuvinte frumoase despre Sf. Liturghie, despre cultul ortodox. Nu mă pot minţi însă. Ȋn realitatea cotidiană a Bisericii noastre, foarte puţini trăiesc aceste realităţi. Puţini preoţi mai pot sluji, dacă au ştiut sau au putut vreodată, cu fiorul sacrului. Practica religioasă, nesusţinută de gânduri viguroase, devine formalism. Pe de altă parte sunt credincioşi care vin la biserică mai ales pentru cuvântul de învăţătură al cutărui cleric deosebit. Alții vin pentru cântarea frumoasă sau pentru frumosul în general al bisericii. Dar chestiunea cultului care, ca simbol realist, poartă în el realităţi spirituale ce acţionează asupra întregii fiinţe omeneşti, nu este deloc avută în vedere. Nu este o preocupare serioasă din partea clericilor de a se autoeduca în acest sens, educând treptat şi comunitatea în vederea unei stujiri tot mai adevărate.
Am ajuns la chestiunea cheie a religiei: sacrul, sfinţenia. Biserica nu este o instituţie creată pentru a moraliza. Elementul etic face parte din religie, dar nu este definitoriu. Simţul valorilor morale nu înlocuieşte simţul sacrului. O biserică în care se face doar moralizare, a căzut la un nivel religios iudaic. Creştinismul autentic are în vedere, ca religie, simţul sfinţeniei. Omul religios nu vine la biserică numai pentru frumos, pentru înţelepciunea unui cuvânt de învăţătură, pentru îndrumare morală. El vine în primul rând pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Frumosul, înţelepciunea, morala îmbogăţesc trăirea sfinţeniei, dar n-o înlocuiesc. Această trăire este legată de justa înţelegere şi însuşire a limbajului simbolismului realist.
Să fim mai concreţi! Icoana ortodoxă poate fi un obiect estetic. Am putut deci organiza muzee religioase cu icoane. Dar icoana este sfinţită şi făcătoare de minuni, mai mult sau mai puţin spectaculoase. Prin lemnul ei? Prin culorile ei? Nicidecum! Nu este vorba nici de efectul însănătoşitor al artei, al frumuseţii artistice propriu-zise. Icoana este un obiect al evlaviei, constituită după nişte legi transmise din generaţie în generaţie şi care au la origine experienţa concret-vizionară a unui artist şi om religios deopotrivă. Un om a văzut cele veşnice, cele nevăzute. Icoana creată de el este transparentă pentru această viziune. Dacă o privesc doar ca pe un lucru frumos, într-un muzeu, realitatea icoanei mi se desvăluie doar parţial. Atâta cât poate frumosul traduce în limbajul lui conţinutul mult mai altfel al trăirii vizionare religioase. Dar dacă icoana este în biserica unde se slujeşte de pildă Sf. Liturghie şi mă apropiu de ea cu privirea unui suflet evlavios, între simbolul ei adus din lumea spirituală şi sufletul meu se urzeşte un proces delicat, dar foarte real, care trebuie trăit. Este o tensiune spirituală. Este prezenţa Duhului Sfânt. Este urzirea şi perceperea sacrului. Miracolul devine firesc. Sfinţenia lucrează, însănătoşind firea.
Părintele KEFA
România Liberă – Acasă – Lumea Creștină, 12.03.1990
